Portret îndoliat
Nicolae Calomfirescu
MARIA UNTARU
Cu mulți ani în urmă, scriam despre Cenaclul „Șerban Cioculescu”, evident, despre Maria Untaru, profesoara coordonatoare a activității Cenaclului, în Postfața Culegerii de versuri și proză Turnirul : „Nu putem încheia aceste rânduri fără a sublinia discernământul artistic și generozitatea cu care prof. Maria Untaru a selectat textele…” Scriam în „Cuvânt oarecum înainte”, prefața la volumul omagial „Emoție de octombrie” apărut în 2003 : „În ansamblu, volumul exprimă înainte de toate, priceperea, generozitatea culturală a mentorului, doamna prof. Maria Untaru…”
Cum să fi presimțit atunci că în septembrie 2006 voi scrie iarăși, dar la timpul eternității despre Maria Untaru, profesoara cu care am funcționat în aceeași școală până la mijlocul lui iunie a.c. Cum să fi bănuit că într-o zi de joi, din ultima săptămână a anului școlar 2005-2006, în cancelaria Liceului economic o vedeam pentru ultima oară, la masa profesorilor aplecată peste paginile unui catalog, verifica notele și mediile încheiate? Cum să fi bănuit? Știam că trăiește de aproape trei ani, în zona de suferință a unei boli necruțătoare. Știam! Dar mai știam că întruchipează o energie exemplară și are un moral viguros în stare să-i prelungească existența mulți ani. Știam! Iarăși știam că își dorește tare, tare mult să trăiască zilele în care să vadă ochii, zâmbetul și înfățișarea nepoților promiși de către Ileana – fiică și de către Codruța – noră. Dorință profund omenească, între puținele, poate chiar singura ce îi aducea pe obraji și în ochi, în zilele din urmă, de câte ori mărturisea cuiva, un surâs discret, diafan. Dar n-a fost cum știam, cum credeam…A trebuit să plece din lumea ei, din lumea noastră, într-o zi de august – 13, spre a ne surprinde pe toți: rude, prieteni, colegi, elevi, cunoștințe de toate felurile…Să plece la mijloc de august când cei mai mulți dintre noi trăiam în freamătul și dulceața zilelor de concediu; să plece într-o zi de august cu căldură toridă, epuizantă ce a dat senzația chiar celor sănătoși că trăiesc într-o cutie de conservă.
Iar eu am aflat, cum se întâmplă adesea, parcă spre a căpăta un subiect de meditație, câteva împrejurări ale Marioarei Untaru, în zilele sale din urmă. Bunăoară, zi de toamnă, se afla împreună cu o colegă apropiată de la Liceul economic pe Calea Tg. Jiului în preajma Tipoimpex SRL .I s-a adresat colegei însoțitoare cu un aer firesc și confidențial
„Vrei să-ți arăt ceva?”
„Vreau!”
Au intrat în cimitirul ortodox. Vorbeau despre flori, despre familie, despre elevii Cenaclului, vorbeau relaxat. În preajma unui cavou, Marioara Untaru s-a oprit, s-a apropiat de locul de veci, a întins brațul spre cruce. Cu o familiaritate tulburătoare. Nici o emoție.
„Uite, a spus, acesta este mormântul meu…e terminat…Curând nu voi mai fi…dacă vrei, poți să-mi aduci aici o floare…și mai stăm de vorbă…”
Puțini dintre oamenii în viață simt o stare de intimitate cu locul în care vor ajunge pentru odihna veșnică. Pentru așa ceva, trebuie să ai o tărie sufletească ieșită din obișnuitul omenesc.
Am mai aflat că în una din zilele lui iulie o vizitase o rudă îndrăgită. Se vedea limpede, Marioara Untaru îndura tot mai greu Golgota personală.
„Marioară, i s-a adresat ruda, îți dorești ceva?”
Ruda gândea să-i facă o plăcere culinară. Un zâmbet pe obrazul palid de suferință al Marioarei Untaru.
„Eee…”
