Răspuns evaziv, sugera o unică dorință – dacă ar fi fost posibil să se bucure de viață, în continuare.
„Să-ți fac o prăjitură?”
„Nu, nu!”
„Să-ți fac ceva de mâncare…Ce-ți dorești?”
Marioara Untaru a ridicat brațul drept, la înălțimea umărului. Palma a fluturat-o ca o aripă de pasăre, în zbor liniștit spre un orizont îndepărtat.
„Lasăăă, lasăăă!”a spus de undeva, de departe.
În lunile din urmă, Marioara Untaru nu dorea nimic de la semeni. Nu avea capricii, cum se întâmplă cu cei în suferință, nu se plângea de nimic și nu reproșa nimic celor din preajmă. Simțea că venise un alt timp al vieții sale. Tăcută și austeră – luneca vizibil spre lumea de dincolo. Arăta o luciditate dătătoare de fiori pentru cei ce nu-i cunoșteau firea îndeajuns. De când își interzisese gustul iluziilor, de când își lămurise sieși că viața are doar consistența unui balon de săpun iar pentru unii,are durata florilor de păpădie.
De când luneca spre lumea de dincolo, intrase în săptămânile și lunile unei așteptări. Cea mai grea așteptare între așteptările dintr-o viață, așteptarea din urmă. Nu știa cât o să dureze, cum nimeni n-a știut vreodată, pentru că învăța chiar așteptând ce înseamnă așteptarea. O așteptare încordată cu semne vizibile doar pentru cei ce știu să citească pe dinăuntrul nostru. O așteptare ce secătuiește bunadispoziție, elanul și oricare din iluziile pământești. Doresc să spun că Marioara Untaru trăise bucuriile vieții mai mult în interiorul ei iar acum își trăia sfârșitul fără lamentații. Obișnuise să râdă mai rar decât multe dintre semene, de aceea râsul ei sănătos și profund revărsa cu naturalețe preaplinul sufletesc. Așa am cunoscut-o în câteva împrejurări de familie, alături de soțul ei, profesorul Ilie Untaru. Îmi place să-mi amintesc. Iată o împrejurare, să fie aproape patru ani de atunci. Se afla în cancelaria școlii într-o pauză, alături de o colegă, pe care o consulta.
„Auzi, a spus Marioara Untaru, fata mea se mărită curând…”
Sufletul ei de mamă, ușor neliniștit înaintea unei despărțiri, avea nevoie de judecata altei mame.
„Cine, Ileana? Ileana se mărită?”
Colega Marioarei Untaru a rostit numele ca și când voia să evite o confuzie.
„Da, Ileana!” a spus Marioara Untaru.
„Foarte bine ! Și băiatul?”
„Băiatul trăiește în Statele Unite…e pe jumătate neamț, după bunicu-său, e născut în zodia berbecului, e softist, singurul copil la părinți…”
„Îl iubește?” a întrebat colega.
„Simt că-l iubește…”
„Nu știu ce gândești tu, a spus colega, dar întrebarea trebuie să nu mi-o pui mie!”
„De ce?”
„Pentru că băiatul meu, e la fel pe jumătate neamț, e în zodia berbecului, e softist, tot așa, e singurul copil la părinți…”
Marioara Untaru a explodat în râs. Un râs prelungit, cristalin, melodios ca un cântec de pasăre auzit primăvara într-o pădure.
„Ai dreptate! a zis ea. N-o să mai întreb pe nimeni.”
Maria Untaru în lunile din urmă a râs tot mai rar, tot mai puțin, tot mai vlăguit. Încorsetată de suferință. Râsul ei, altădată precum clinchetul unui clopoțel ori precum un curcubeu pe cerul spălat de-o ploaie călduță de vară. Râsul Marioarei Untaru, omul care a știut că viața și sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu oferite spre a ne bucura, cât ne este datul, care a știut că existăm ca să ne simțim oameni între semeni și de aceea să chibzuim clipele existenței mereu întrebându-ne: Trăiesc cum se cuvine? Râsul Marioarei Untaru, omul care a înțeles că darurile lui Dumnezeu sunt oferite spre a ne apropia de zei, ridicându-ne din pulberea acestei lumi cu aripile spiritului, care a știut că spre a da tâlc existenței noastre asumate trebuie mereu să ne întrebăm: Cum o să mor când o să mor? La aceste întrebări, ca și la altele răspunsurile Marioarei Untaru au fost corecte, fără echivoc, pentru că erau ale omului care și-a respectat existența și și-a împlinit prin fapte vocația…Râsul Marioarei Untaru…
